Vineri, 3 ianuarie, ora 8:30, un moment al zilei când majoritatea romașcanilor se întorc la muncă sau încă se mai bucură de zilele libere. La gară sau la autogări în schimb, de la primele ore ale dimineții, cu fiecare minut ce trece, se aglomerează. Oameni cu bagaje și trolere, însoțiți de prieteni și membri ai familiei, vin și așteaptă să se ,,îmbarce” în cursele spre alte orașe, fie din țară, fie din Europa. Un domn de 44 de ani, fumează liniștit lângă microbuzul ce îl va duce în Germania, unde lucrează în construcții. Îl întreb, dacă este greu să plece mereu, an de an, după sărbători, din România spre Germania. Răspunde sec și rece, ca și vremea de afară: „M-am obișnuit”. Aruncă țigara și se suie în microbuzul care imediat pleacă. Se așază la geam și se uită numai la clădirea gării din Roman, invidios parcă pe ea și pe faptul că el părăsește orașul, iar ea nu.
Intru în Gara din Roman. Acolo e altă atmosferă. Oamenii stau cuminți și așteaptă trenul să-i ducă în orașele din țară. Majoritatea sunt tineri ce se întorc la facultate. Pentru ei este mai ușoară despărțirea de casă și de familie. La majoritatea dintre ei, fiind tineri, se simte entuziasmul de a merge în orașele mari unde „au ce face”. Pentru ei, revenirea în sânul familiei nu reprezintă o greutate. Lunar pot fi prezenți în Roman.
Stau și fac drumul autogara veche-autogara nouă și observ cum crește numărul celor cu bagaje și copii mici. Tinerii apar și ei cu bagaje multe, cu cafele în mână, toți sunt parcă la careul de la școală. Știu exact unde și cum va parca mașina ce-i va duce departe de casă.
Un bunic se apropie de mine și mă roagă dacă pot să-l ajut să-și găsească nepotul care vine cu o cursă din comuna Ion Creangă, pentru a pleca apoi în Anglia. Are copiii și nepoții plecați în afară. Copiii lui nu au venit de sărbători acasă- „nu au avut cum”.
În timp ce așteptăm împreună să apară nepotul domnului Constantin Nădejde, el îmi spune cât de greu este să-ți vezi famila cum pleacă să lucreze în alte țări. „Dar și aici…ce să facă aici?”. Pare înțelegător cu ei, cu cei tineri care au pleat din România. „Am rămas doar noi cei bătrâni aici, ei sunt de ani de zile plecați. E dureros să-i auzi când îți spun: Tataie, noi nu ne mai întoarcem în țară”.
Apare „nepoțelul”, așa cum îl alintă domnul Nădejde. Se strâng în brațe, schimbă două vorbe, lacrimile au apărut în ochii celui care și-a crescut nepotul. Se uită doar la el ca și cum ar vrea să importalizeze chipul lui, nu-și schimbă privirea. Nepotul observă lacrimile. Cei plecați în afară văd tot timpul aceste lacrimi, cele de fericire când vin pentru câteva zile acasă și cele de despărțire, cele care dor.
La final domnul Constatin Nădejde îmi mulțumește pentru ajutor. Nu avea de ce să-mi mulțumească, eu trebuia să-i mulțumesc lui pentru aceste câteva minute de realitate și sensibilitate.
„Lacrimi pentru cei întorși, lacrimi pentru cei plecați”.
