Parte din echipa Observator, romașcanul Bogdan Alecsandru, jurnalist Antena1, povestește pentru cititorii Neamț.Press câteva dintre experiențele sale acumulate de-a lungul carierei. Cum a ajuns acolo unde este în prezent, cum vede el diferențele dintre presa locală și cea națională, dar și întâmplări prin care a trecut.
De unde pasiunea pentru jurnalism și cum ai ajuns să lucrezi la Antena1?
Cred că totul a început prin școala generală când am descoperit presa scrisă, ca gen journalistic. Nimic nu era mai incitant decât să citesc ziarul în timpul orelor de școală și să aflu, să fiu la curent cu noutățile. Perioada în care se întâmpla asta era și una destul de ofertantă: grevele violente și drumul spre București al minerilor din 1999, grevele profesorilor, epidemia de meningită cam din aceeași perioadă, spectrul politic fărămițat al perioadei, devalorizarea banilor într-un ritm amețitor, falimente și decizii aproape antisociale. Toate m-au determinat să îmi doresc să mă informez, să știu.
Astăzi, la Antena 1, cu asta mă ocup, aflu, ordonez cronologic și spun și altora, tuturor. Drumul a fost firesc, am urcat trepte, una câte una, fără să ratez vreuna din ele. Viața e un set de conjucturi de cele mai multe ori favorabile. Riscurile sunt mereu mari, satisfacțiile pe măsura lor.
Primul job a fost în același domeniu?
În 2002 am decis că locul unde trebuie să îmi încep drumul profesional, deși devreme – aveam aproape 17 ani, era radio-ul local, Radio Nord Est, unde am colaborat ani buni cu oameni care mi-au fost mentori și cu care mențin azi o legătură sporadică, dar respectabilă. Fără ei, probabil, azi nu m-aș fi ocupat, la peste 17 ani distanță, cu jurnalismul. A urmat Iașul, cu radio-ul, televiziunea privată Tele M și cea publică, TVR. Apoi, direcția București, la România Tv. Tocmai se rupsese Realitatea Tv în două. La 7 aproape ani distanță, Antena 1. Și chiar dacă sunt un comunicator profesionist, nicăieri nu mă simt mai bine ca într-un studio.
Care este cel mai dificil, dar și cel mai plăcut lucru pe care îl aduce o astfel de meserie?
Lucrurile plăcute sunt cele de care-ți aduci aminte de fiecare dată când vrei să renunți la meseria asta. Deci, aproape imposibil de ieșit din spectrul ei. Cumva, ca un microb. Încă mai tânjesc la munca de radio. Acolo te formezi ca om de televiziune, în radio. Și mai mult de atât, aduce atât de multă satisfacție, deși rezultatele nu sunt palpabile a doua zi cum e în cazul televiziunii – vezi audiențele imediat, încât n-ai cum să uiți că ai fost ,,vocea de la radio”. Satisfacțiile vin din lucrurile simple pe care le faci oriunde ai lucra, în orice domeniu. Cred că toate meseriile au particularitățile lor intime.
Care este diferența majoră dintre presa locală și cea națională?
Am crezut și cred în presa locală neafiliată politic, ce nu ține cont de deciziile actorilor de moment ai administrației. Diferența e de buget. Altfel, am citit publicații mai bune, de nenumărate ori, în teritoriu decât din București. E o ipoteză greșită să crezi că toate creierele luminate s-au adunat în capitala țării. Nicidecum, mustește provincia de talent.
O întâmplare inedită legată de meseria aceasta?
Sunt prea multe, ar lua multe zile să povestesc ce mi s-a întâmplat în ultimii 17 ani, dar una mă amuză de fiecare dată când e vorba de călătoriile cu trenul. Lucram în TVR, undeva prin anul 2010, mă ocupam de o emisiune de reportaj reality 100%, Rialiti Șoc se chema. Filmam, evident într-un tren, cu autorizație din partea Regionalei de Căi Ferate, cum e și normal. Atât de mult au vrut atunci oamenii din conducere să falsifice realitatea încât au schimbat un tren personal, o vechitură albastră de prin anii 70, încât l-au înlocuit cu o garnitură Intercity, în regim de Personal la acea vreme, în care oamenilor le era frică să urce, pe traseu, de frică să nu ajungă la altă destinație. Imaginația unora care au puterea este atât de mare încât duce, de cele mai multe ori, la un penibil monumental.